25 de ani de abstinență și nu simt nimic

Îmi amintesc prima mea întâlnire. Nu m-am dus de bunăvoie (surpriză) și am apărut puțin amețit de băutură. Spun puțin, dar era mai mult decât puțin. Totuși, m-a trezit la realitate: a trebuit să stau în spate și să dau pe gât cafeaua aia de rahat, din care îți intră zațul în gingii, sperând că va ascunde faptul că băusem cu nici măcar o oră înainte. Ai crede că mirosul cafelei l-ar acoperi sau măcar mi-ar diminua „conștientizarea” faptului că miroseam, dar râgâiam întruna și – spre deosebire de un pârț într-un lift înghesuit – fiecare cap care se întorcea știa exact de unde venea mirosul acela familiar. Dar mă abat de la subiect. Să dau puțin înapoi.

Atenție: Bărbați care beau la serviciu

În acel moment al vieții mele, prietenii și familia știau că aveam o problemă cu alcoolul. Nu făceam duș; nu făceam curățenie; și beam, mult, toată ziua, toată noaptea. Adormeam – și nu glumesc – pe canapeaua din sufragerie cu o doză de 12 oz în mână. Leșinat. De neclintit. Iar mâna mea ținea berea dreaptă. Colegii mei de apartament erau mereu în alertă maximă și încercau să mă zgâlțâie ca să mă trezească, dar, spre surprinderea lor, nu vărsam niciodată nimic pe canapea sau măcar pe covor. Rareori mă trezeam și, dându-mi seama unde eram, îmi mișcam mâna fără să-mi dau seama și vărsam berea, dar era ceva de văzut. Mi-am câștigat fără probleme dreptul de a fi imaginea emblematică a tulburării de consum de alcool – încă îmi pot imagina ce ar fi scris cu litere mari și roșii pe mutra mea: semnalele de alarmă ale unui alcoolic… spre deosebire de felul în care tratam noi situația: ca pe o anecdotă amuzantă în dimineața următoare.

În fine, mașina mea era stricată. La un moment dat, o piatră a străpuns baia de ulei (cred că asta a spus mecanicul). A zis că nu era vina mea, dar puteam fie să cheltuiesc câteva mii ca s-o repar (bani pe care nu-i aveam), fie s-o vând pentru piese, așa că asta am făcut. Fapt amuzant: cu suma pentru care am vândut-o, aș fi putut s-o repar.

Așadar, fără mașină și fără nicio posibilitate imediată de a cumpăra alta (și fără cineva cu care să împart drumul, pentru că locuiam în mijlocul pustietății), mai aveam o singură opțiune: transportul public. Numai că transportul public din sudul Californiei nu este grozav. Ca să ajung la timp la serviciu, trebuia să iau 3 autobuze diferite, cu așteptări incomode între ele, ceea ce însemna că trebuia să mă trezesc și să ajung în stație cu 3 ore înainte de tură. Pe atunci, timpul meu nu valora prea mult și mi-am zis că voi cheltui mai puțini bani dacă nu voi putea face cumpărături online sau la magazin. În plus, îmi plac cărțile, voi sta și voi citi, va fi minunat.

Dar la al treilea drum făcut la ora 6 dimineața am avut revelația bruscă și dureroasă că nu conduceam eu. Mai mult, urma să fiu blocat timp de 3 ore. Gândul m-a lovit când ieșeam din apartament. M-am dus la frigider și am găsit două beri nedesfăcute. Am luat o pungă de plastic – pentru că, sincer, de ce i-ar păsa șoferului autobuzului? – și am ieșit pe ușă. Am băut-o pe prima în stație, așteptând autobuzul care întârzia rău, puțin paranoic că n-o să scap basma curată dacă beau acolo. Dar când a sosit autobuzul, eu eram frustrat al dracului și toată lumea părea încinsă și nefericită, așa că am băut-o și pe a doua (deloc discret), iar frustrarea și suferința mi s-au topit brusc. Nu-mi mai era frică de nimic.

Nici nu mai trebuie spus că, până în ziua 5, aveam un termos plin cu whisky. Bineînțeles, îi atârnasem o etichetă de pliculeț de ceai pe exterior ca să nu trezesc suspiciuni. Și așa a început coborârea mea tot mai evidentă și enervantă spre băutul fără oprire. N-a durat mult până mi-am pierdut slujba (lipsisem de la destule ture pentru că pierdeam autobuzul, uneori fiindcă mă trezeam târziu, dar cel mai adesea pentru că alergam la magazinul de băuturi ca să-mi fac provizii înainte), iar până la Ziua Recunoștinței a avut loc un fel de intervenție.

Răpit beat și dus la AA

Băusem deja câteva beri când oamenii au început să-mi spună în repetate rânduri să cer ajutor. Încă nu eram beat, așa că i-am ignorat. Dar unul dintre prietenii mei (sincer, un prieten adevărat) practic m-a trântit la pământ și m-a aruncat în mașina lui. Eram foarte enervat, dar și puțin nedumerit. A spus că mă ducea la o întâlnire, dar nu puteam pricepe că chiar avea de gând s-o facă. L-am făcut în toate felurile. I-am lovit parbrizul cu piciorul de câteva ori, dar nu voiam să-l sparg, ci doar să-l enervez suficient încât să renunțe – nu-mi venea să cred că îi păsa atât de mult, dar îi păsa. Colegii mei de apartament nu sunt băieți răi, dar îmi făceau poze când eram leșinat cu o bere în mână. Prietenul acesta însă nu ignora problema. Vorbea atât de calm și de cumpătat, în ciuda lacrimilor care îi curgeau pe obraji. Mi-a spus că nu putea dormi știind că locuiam într-un apartament cu un balcon de la care erau vreo patru etaje până jos și că spusesem de multe ori că eram dispus să mă arunc peste margine. Nu mai putea suporta coșmarurile în care îmi zburasem creierii, știind că ar fi putut face ceva ca să mă ajute.

M-a condus până la intrare și a spus că va fi chiar afară când se termină. Când am intrat, locul era gol, iar de jos se auzeau niște discuții. M-am gândit să rămân pur și simplu la etaj și să mă prefac că am participat, dar am așteptat acolo 10 minute, apoi m-am plictisit și am urmat un cuplu prietenos la parter. Când am găsit cafeaua, am pufnit în râs, gândindu-mă: „Despre asta e AA de fapt, despre vândut cafea de rahat”, dar când am aflat că era gratis, m-am înfruptat bucuros, convins că profitam de sistem. Se pare că discuțiile pe care le auzisem erau agitația dinaintea întâlnirii. Am intrat agale și m-am așezat în spate. În 5 minute, camera s-a umplut de oameni. Erau vreo 40, iar unii stăteau în picioare de-a lungul peretelui din spate.

Șase invitați stăteau în fața sălii. Erau cu ușurință cel mai divers grup de oameni pe care îl văzusem vreodată aliniat, nu numai ca etnie și conformație, ci și ca vârstă și stil vestimentar. Simțeam că mă uit la versiunea poliției corectitudinii politice pentru distribuția unui sitcom. Am aflat repede că fiecare dintre acești oameni urma să țină un discurs despre aniversarea abstinenței sale. Trei ajunseseră la un an, unul ajungea pentru a doua oară la un an, altul își sărbătorea al doilea an, iar ultimul sărbătorea 25 de ani de abstinență.

25 de ani fără alcool? Nici măcar o înghițitură? Și încă mai vine la întâlniri? De ce să nu scrie deja o carte?! Dar gândurile mi s-au oprit când au început să-și spună poveștile.

Nu știu cât a durat întâlnirea. Nu m-am uitat la ceas când am fost lăsat acolo și nici când am plecat – și nici nu mă grăbeam –, dar poveștile acestea erau lungi și, într-un mod atât de ciudat, unice și familiare. Părea că fiecare persoană vorbea ore întregi, fără repetiții, fără scenariu, dar totuși clar și concis. Veteranul cu 25 de ani de abstinență era al patrulea, iar eu așteptam cu sufletul la gură.

Spre surprinderea mea, a vorbit doar 3 minute – dacă au fost și alea. Și-a ridicat jetonul, a spus că era recunoscător comunității și fericit să continue să-i ajute pe alții. Părea că terminase, dar probabil a simțit atmosfera din sală, pentru că a adăugat fără prea multă tragere de inimă: „Știți, mulți prieteni mi-au spus: «Uau, 25 de ani, înseamnă un sfert de secol, cum te simți?», dar nu simt nimic în legătură cu cei 25 de ani.” Dacă n-aș fi fost atât de uluit de cât timp era tipul ăsta abstinent, probabil aș fi pufnit disprețuitor văzând că tratează 25 de ani ca pe nimic important, dar apoi a continuat: „Vezi tu, anul trecut a fost al 24-lea an al meu, iar acela a însemnat ceva. Pentru mine, 24 a fost întotdeauna numărul important, pentru că lupta se duce 24 de ore din 24. 25 de ani par o perioadă lungă, dar ar putea dispărea într-o secundă. Așa că sunt recunoscător pentru încă un an de abstinență, dar mă concentrez să rămân abstinent astăzi.”

Mi-a căzut falca.

Cei 25 de ani de abstinență nu contează, ziua de astăzi contează

Când întâlnirea s-a încheiat, am ajutat la strângerea scaunelor pliante și voiam să vorbesc despre ce tocmai se întâmplase, dar oamenii s-au strâns repede în grupurile lor. Simțeam o legătură cu ei, dar anxietatea îmi spunea că nu-mi era locul acolo. Simțeam o ruptură. Simțeam frică. Voiam să ies și să-i povestesc prietenului meu anecdotele hilare, dar voiam și să-l îmbrățișez, să plâng și să-mi cer scuze… dar apoi voiam și să mă ascund în tufișuri, în frig, de parcă asta mi-ar fi ascuns rușinea. Și nu puteam să-i ofer o îmbrățișare sinceră, pentru că ce rost ar fi avut dacă nu mă credea. Nu puteam pretinde nici măcar o oră de abstinență; eram încă beat. Nu-mi venea să cred că ajunsesem în punctul ăsta; că se ajunsese aici.

Când am ieșit, l-am îmbrățișat oricum. Am spus „mulțumesc”, deși cred că am sunat puțin prea formal. Am promis că mă voi întoarce. Mi-am ținut promisiunea. Mi-am ținut promisiunea de o sută de ori și încă pe atât.

La urma urmei, nu spun – și știu că nici bătrânul ăla nenorocit nu spune – că 25 de ani nu sunt o realizare. Sunt. Dar ceea ce face ca 25 de ani să fie ceva fenomenal este faptul că în ei intră 9.125 de zile consecutive; 219.000 de ore una după alta. Ca să ai un punct de referință, eu nu puteam trece abstinent nici măcar printr-un film de două ore.

Aștept cu nerăbdare ziua în care voi avea 25 de ani de abstinență și îi voi putea aminti unui public captiv că nu înseamnă nimic dacă beau astăzi. Bineînțeles, dacă vreau să ajung vreodată acolo, trebuie să mă concentrez asupra clipei de față.