Îmi iubesc viața în abstinență

Îți poți da seama că cineva este dependent de alcool după expresia „viața în abstinență este plictisitoare”. Nu este o regulă absolută, dar, de obicei, cei care cred că abstinența este plictisitoare nu au încercat să trăiască astfel. De regulă, motivul este teama. Este ca atunci când spunem „parașutismul este o prostie” fără să fi sărit vreodată cu parașuta. Este o reacție foarte omenească, chiar dacă este greșită. Criticăm lucrurile pe care nu le înțelegem sau de care ne temem. Deși teama este o reacție cât se poate de firească, o putem combate printr-o altă reacție naturală: curiozitatea noastră înnăscută. În loc să criticăm viața în abstinență, ar trebui să punem întrebări. Există multe concepții greșite despre abstinență. Acest lucru se datorează în parte faptului că persoanele care ajung „abstinente” nu o fac, de regulă, de bunăvoie. În filme și, într-o anumită măsură, în viață, persoanele care „devin abstinente” tind să ajungă la fundul prăpastiei și sunt duse împotriva voinței lor la reabilitare sau la închisoare și apoi la reabilitare. Dă vina pe creierul meu dependent de alcool , dar credeam că nu pot trăi în abstinență, deoarece o viață fără alcool ar fi dureros de plictisitoare. După 5 ani de abstinență, iată patru lucruri pentru care sunt mereu recunoscător în viața mea.

1. Memoria mea

Am amintiri foarte vii. Mă îndoiesc că memoria mea este „fotografică” în sensul tehnic, dar așa pare în comparație cu alternativa: un interval de timp tulbure, neclar și încețoșat. Un lucru interesant la abstinență este ceea ce nu îmi amintesc din perioadele în care beam. Abia îmi amintesc evenimente, petreceri sau chiar apartamente în care am locuit ani întregi. Era mereu o goană.

Acum pot lua o cină plăcută cu familia și îmi pot aminti conversațiile cuvânt cu cuvânt. Îmi amintesc gustul mâncării de Ziua Recunoștinței și mă pot simți inspirat să recreez desertul. Mă pot vedea pe plajele cu nisip din Hawaii, în vacanță cu familia, și da, îmi pot aminti clar chiar și arsurile solare.

Mă gândesc la zilele în care beam ca la o goană continuă după un morcov. Nu stăruiam asupra trecutului, ci mă gândeam la viitor, însă viitorul se limita la „ce bar” sau „ce băutură” urma să aleg în seara respectivă. În viața în abstinență, amintirile mă inspiră să continui să merg înainte și să creez mereu altele noi.

2. Trăirea emoțiilor

Este un lucru ciudat despre care să vorbesc, pentru că „trebuie să îl trăiești ca să îl înțelegi”, dar știam că trebuie să îl aștern în scris. Îmi amintesc că aveam 7 luni de abstinență când m-am înscris împreună cu o prietenă la o cursă cu pudră colorată. Cei mai mulți oameni tind să o parcurgă la pas, dar noi am stabilit că vom alerga. Erau doar aproximativ 3 mile, cât de rău putea fi? Îmi amintesc că am ajuns la jumătatea primei mile și simțeam că voi muri. Simțeam că trebuie să îmi desfund urechile, respiram rapid și superficial, de parcă nu primeam suficient aer, ca și cum m-aș fi înecat. Fața îmi era udă de transpirație, ceea ce făcea ca pudra colorată să se lipească de ea și să devină infinit mai neplăcută. Și începusem deja să văd pete.

Am încetinit, dar am continuat. Prietena mea mi-a spus că cel mai rău lucru pe care îl puteam face era să mă așez sau să mă opresc, așa că am mers mai departe. Când mă apropiam de linia de sosire, picioarele mi se umflaseră și îmi amorțiseră literalmente în pantofi. În cele din urmă, mi-am scos pantofii și am mers cu picioarele complet amorțite. Simți de parcă ai merge pe picioroange.

Am ajuns să am spasme puternice de vomă seacă. Lumea se învârtea, iar picioarele îmi păreau gata să plesnească. Îmi era cald și mă simțeam îngrozitor, îndepărtând de pe față lutul verde și prăfos în timp ce ochii mă usturau din cauza nisipului colorat.

Și mi-a plăcut enorm.

În călătoria abstinenței, rareori ai ocazia să îți exprimi fizic lupta interioară. Fiecare zi este o bătălie, dar — și mi se pare valabil mai ales în cazul alergării — când te-ai epuizat fizic, ajungi să apreciezi acest lucru. Eram ud de transpirație, îmi era cald, mă simțeam îngrozitor și eram cu adevărat chinuit… iar în cele 7 luni de abstinență, aceasta a fost prima dată când am simțit că mă detoxifiasem cu adevărat, ca și cum alcoolul ieșea din mine. În restul zilei, fiecare parte a corpului mă durea cumplit, dar nu m-am gândit deloc să beau. Am stat pe canapea, m-am uitat la filme și am vorbit cu prietenii pentru tot restul zilei, fără să mă plictisesc vreodată sau să mă îndrept cu gândul spre băutură. Am încheiat ziua cu un sentiment de mulțumire.

Când beam, puteam să îmi despic mâna, încercând să mă agăț de un tren în mișcare ca în filme, și să sângerez fără să simt nimic. Dar această cursă s-a petrecut în abstinență, a fost reală și este atât de vie în memorie încât, bineînțeles… continui să o repet iar și iar.

3. Timpul meu liber

Acum chiar fac lucruri. Vreau să spun că îmi amintesc cât de apăsătoare era problema banilor. Viața mea sub influența alcoolului se învârtea mereu în jurul următorului salariu. Nu se punea niciodată problema „ce urma să fac” după serviciu: îmi beam salariul. Fără alcool însă, este uimitor cât de repede mă documentez și fac lucruri.

Totul a început cu gătitul. Voiam să mănânc lasagna cu multă carne, dar îmi era poftă de un anumit fel pe care îl făcea bunica mea, cu broccoli la mijloc — nu mă judecați. Nicio lasagna gata preparată nu era suficient de bună, dar apoi — poate că acum pare evident — am căutat cum se face lasagna și, 2 ore mai târziu, aveam în față una dintre cele mai bune mese pe care le mâncasem vreodată. Când mi-am dat seama cât de simplu era, totul a luat amploare.

Puteam să fac orice și să îmi vină brusc o idee. În loc să mă gândesc vag la ea, mergeam și o puneam în practică. De exemplu, un prieten avea o fiică ce mârâia mereu la el. El glumea spunând că îi amintea de un gremlin din filmul de groază. Asta mi-a dat o idee. Am folosit câteva aplicații gratuite, am adunat muzică de arhivă și filmulețe cu fiica lui și am improvizat o falsă reclamă pentru un film de groază în care apărea ea. Cu siguranță o vom reda în ziua nunții sale.

Un alt prieten de-al nostru a obținut autorizațiile pentru construirea unei terase, dar constructorul era îngrozitor de scump… așa că am căutat ce trebuia să facem și am construit treptat o terasă în curtea din spate. Timpul meu liber este plin de tot felul de proiecte și activități. Încerc orice și mă pot ține ocupat chiar dacă se întrerupe curentul și telefoanele nu mai au baterie. Este o viață nouă.

4. Pielea mea

Prin terapie, unul dintre lucrurile pe care le-am descoperit repede a fost cât de inconfortabil mă simțeam în propria piele. Fiecare situație socială părea stânjenitoare. Îmi simțeam oasele ieșite în relief și nu știam niciodată ce să fac cu mâinile dacă nu țineam ceva în ele. Alcoolul îmi amorțea corpul; simțeam că îmi topește pielea și mă face să mă mișc fără rigiditate. Privind în urmă, cred că versiunea mea sub influența alcoolului îi făcea probabil pe ceilalți să se simtă mult mai incomod, dar nu aceasta este ideea. Dacă încercam să dansez, mă simțeam mereu rigid, ca o umbrelă deschisă și închisă. Dacă încercam să mă uit la un film fără să beau, mă foiam și mă rușinam când râdeam cu voce tare. Dacă într-un serial — sau, ca să fiu complet sincer, într-o reclamă — începea o muzică inspirațională care mă făcea să lăcrimez, îmi reprimam și îngropam sentimentul.

Nu mă simțeam niciodată în largul meu până când alcoolul nu îmi intra în organism, iar apoi acesta devenea mereu o scuză pentru comportamentul meu. Îmi amintesc că am plâns când un prieten urma să se mute departe. Când nu m-a mai contactat și am făcut un fel de inventar mintal pentru a înțelege de ce, mi-am dat seama că, ori de câte ori eram sub influența alcoolului, nu păream niciodată sincer. Era alcoolul, nu eram eu. Prietenul meu nu știa că îmi pasă.

Astăzi, în viața mea în abstinență, oamenii știu că îmi pasă. Plâng la reclamele siropoase și râd de felul în care mă afectează. Nu cu rușine, ci mai degrabă cu sentimentul că „m-a prins departamentul lor de marketing”. Dansez pe muzică și îmi simt ritmul în armonie cu melodia. Nu știu cum arată pentru ceilalți, ci doar cum se simte pentru mine. Iar când mă uit la un film la cinematograf, aleg unul dintre rândurile cele mai apropiate și îmi place să mă simt minuscul în fața a ceea ce se întâmplă pe ecran; sunt complet absorbit.

Mă simt bine în pielea mea, iar acest lucru mă face să mă simt în largul meu. Nu mă simt stânjenit când stau lângă oameni și nu îmi fac griji unde să îmi țin mâinile. Nici nu turui fără încetare; ascult. Pun întrebări, iar oamenii se deschid în fața mea. Mă simt bine. Simt că îmi găsesc locul, iar acesta este un lucru la care nu aș fi ajuns niciodată sub influența alcoolului, ci numai în abstinență. Îmi iubesc viața în abstinență.