Norul roz al recuperării

Oricine a participat la o întâlnire în 12 pași cunoaște sindromul norului roz. Este un termen creat de Alcoolicii Anonimi pentru a descrie persoanele aflate la începutul recuperării — de obicei în primul an.

Drogurile și alcoolul acționează asupra sistemului nervos central și amorțesc emoțiile, împiedicând oamenii să mai simtă ceva. Excepția evidentă este „durerea” provocată de lipsa consumului substanței preferate. Drept urmare, când persoanele cu alcoolism sau alte dependențe își încep drumul către recuperare, multe pornesc în forță, de obicei după o perioadă petrecută într-un centru de reabilitare.

Majoritatea sunt euforice și se trezesc brusc copleșite de emoții care fuseseră reprimate mult timp. Chiar și sentimente precum tristețea pot avea un impact „pozitiv”, deoarece persoanele care trăiesc pe norul roz se bucură că simt orice fel de emoție.

Norul roz este o stare de spirit, sentimentul că acum nimic nu mai poate merge prost și că viața s-a schimbat pentru totdeauna în bine. Este o lume fantezistă și nerealistă, care nu pregătește persoana cu dependență aflată în recuperare pentru posibilele dificultăți care vor urma.

Pentru cei care nu cunosc termenul „norul roz”, un alt termen folosit frecvent pentru a descrie acest comportament este „alcoolic abstinent, dar nerecuperat”. Acest termen este potrivit, deoarece reflectă și motivul pentru care norul roz este ceva negativ.

De ce este norul roz periculos?

Unii se întreabă de ce ar fi un lucru rău să fii „prea fericit”. Mai ales în cazul alcoolismului, un efect secundar frecvent al eliminării alcoolului din organism este depresia. Având în vedere acest lucru, cum ar putea fi un lucru rău să te bucuri că ești abstinent? Abstinența este „la modă”, iar într-o cultură în care consumul de alcool este atât de normalizat, cineva ar trebui să fie un model al unei vieți abstinente, fericite și distractive. Nu-i așa?

Este un lucru bun să te bucuri că ești abstinent, dar acesta este un angajament pe viață. Norul roz începe să creeze așteptări nerealiste, un standard tot mai periculos pentru felul în care ar trebui să se simtă abstinența. Seamănă cu faza „lunii de miere” dintr-o căsnicie. Când lucrurile merg bine, desigur că pare că nicio problemă nu este prea grea. Acest lucru alimentează încrederea excesivă, care este deosebit de periculoasă deoarece duce la lipsa pregătirii.

În mod inevitabil, traiul pe norul roz are două consecințe negative:

1. Sentimentul că dependența nu este o problemă.

2. Sentimentul că meriți să fii fericit.

Când devii excesiv de încrezător în abstinența ta, poți ajunge să crezi că dependența nu este o problemă sau că o ții sub control. Există mii de persoane cu dependență care rămân abstinente ani la rând, iar o singură recidivă le costă viața. Moartea lui Philip Seymour Hoffman este unul dintre cele mai cunoscute cazuri. După două decenii de abstinență, Hoffman a avut o recidivă care l-a costat viața. Dependența este o luptă de zi cu zi, iar posibilitatea unei recidive fatale este mereu prezentă.

Al doilea punct, „sentimentul că meriți să fii fericit”, se referă în mod special la persoanele cu dependență, deoarece, din punct de vedere tehnic, da, toată lumea ar trebui să fie fericită. În cazul persoanelor cu dependență, acest sentiment că li se cuvine fericirea le face să urmărească norul roz ca pe o stare de euforie. Din nou, ideea de „alcoolic abstinent, dar nerecuperat” sau de persoană „îmbătată de viață” descrie bine acest comportament. Ca o paranteză, filmul lui Jim Carrey, Yes, Man ilustrează bine acest lucru.

Problema urmăririi acelei stări de euforie apare atunci când o persoană aflată în recuperare ajunge la primul punct critic. Când abstinența nu te face fericit și nu mai este distractivă, încep încercările mai grele. Persoanele cu dependență care au căzut pradă norului roz au o recidivă atunci când ajung la primul punct critic, deoarece abstinența își pierde brusc farmecul.

Nu se mai simt bine, așa că renunță la abstinență. Urmărirea acelei euforii a fericirii este o modalitate de a amorți alte emoții și face ca persoana cu dependență să fie mai puțin pregătită pentru încercările care vor urma.

Primul an de abstinență

Un studiu din 2011 a constatat că 85% dintre persoanele cu dependență au o recidivă în primul an după reabilitare. Această statistică nu s-a modificat prea mult în anii următori.

Faptul că te simți bine pentru că ești abstinent nu ar trebui să îți provoace vinovăție sau rușine. Este bine să îți observi emoțiile care au rămas inactive; este bine să simți că ești pe drumul cel bun; este bine să simți că viața ta este în ordine. Ceea ce nu este bine este perspectiva îngustă care poate deveni tot mai pronunțată drept consecință.

Conștientizarea norului roz și a ratei de recidivă ar trebui să îți tempereze așteptările. Ar trebui să te simți bine fiind abstinent, dar acesta nu ar trebui să fie singurul motiv pentru care alegi abstinența, deoarece situațiile dificile și punctele critice pot apărea în continuare, iar multe dintre ele nu sunt sub controlul nostru.

Există multe persoane fără dependență care ajung totuși fără serviciu și fără locuință din cauza unor împrejurări foarte nefericite. Asta nu înseamnă că o persoană cu dependență va ajunge în acel punct, ci doar că vor exista provocări, indiferent dacă este abstinentă sau nu.

Fă zilnic promisiunea de a rămâne abstinent

Emoțiile sunt trecătoare. Sentimentele ne pot inunda mintea într-un acces de furie arzătoare și orbitoare sau pot persista într-o zi mohorâtă. Ideea principală este că ele trec. A te bucura din plin de fericire este un lucru bun, dar este naiv să presupui că vei fi mereu fericit.

Când îți faci zilnic promisiunea de a rămâne abstinent, îți amintești că aceasta este o provocare care necesită vigilență constantă. Este o luptă de zi cu zi și există mereu lucruri noi de învățat.