Nu le mai spune „pofte”

Poți să îi spui tulburare, boală sau alegere. La sfârșitul zilei, pentru mine nu contează, deoarece persoanelor fără dependență le este în continuare aproape imposibil să înțeleagă cum se simte să fii dependent de ceva, de orice. Ori ai o dependență, ori nu. Și, deși există oameni buni — mult mai inteligenți decât voi fi eu vreodată — care efectuează studii și cercetări ample pe această temă, din câte am văzut, foarte puțini dintre ei se confruntă cu dependența. Dacă nu ai simțit niciodată nevoia să continui să bei, nu știi cum se simte să te oprești.

„Poftă” este un cuvânt înșelător pentru efectele acestor impulsuri

Cred că termenul „pofte” poartă o parte din vină pentru numeroasele concepții greșite ale oamenilor despre persoanele cu dependență. Oamenii aud „pofte” și le asociază cu mâncarea. Se gândesc la pofte ca la momentele în care trec pe lângă o gelaterie și simt mirosul cornetelor de vafe. Dintr-odată își doresc înghețată, dar aceasta este o influență pasivă și de scurtă durată asupra atenției. Nu îi roade până la os.

Alții duc analogia cu mâncarea un pas mai departe și o compară cu ceva puțin mai sumbru. „Dacă ai pofte în timpul abstinenței, este ca atunci când ești «hangry», adică flămând și iritat, nu? Ai stomacul gol, servirea la restaurant este lentă, ești obosit, agitat și fără energie, iar singurul lucru la care te poți gândi este să mănânci ceva.” Comparația este mai apropiată, dar încă foarte departe de impulsurile provocate de dependență. Starea de „hangry” este tot o senzație de scurtă durată, care fierbe încet. Poftele nu apar lent. Sunt de lungă durată, spontane și persistente.

Înfometarea este termenul legat de mâncare care se apropie cel mai mult de ceea ce înseamnă un impuls de consum. Și nu știi ce înseamnă „înfometare” decât dacă ai suferit cu adevărat de foame. Este ca și cum ai vedea cum se golește clepsidra și ai fi disperat, panicat, rugându-te, sperând și negociind pentru orice ți-ar putea potoli foamea. Tot ceea ce privești este cântărit și evaluat în minte. Poate fi mâncat? Poate fi folosit pentru a te apropia de mâncare? Devii un scormonitor demn de Sherlock și analizezi scena în viteză: trei doze în gunoi, centrul de reciclare este la două străzi distanță, mai sunt 7 coșuri de gunoi pe drum, ai putea strânge câțiva dolari, amaneta o geacă și tot ai prinde autobuzul de la 8:30 către magazinul de băuturi. Este o adevărată performanță și, de fiecare dată când îmi doresc să fi avut acele abilități în abstinență, îmi amintesc că le aveam doar din disperare, nu din pasiune.

Prefer să renunț complet la analogiile cu mâncarea și să le spun oamenilor că „poftele” se simt ca și cum m-aș îneca. Lumea din jur ar putea fi cuprinsă de flăcări, ai putea chiar să îți fi pierdut un membru sau să fi suferit o comoție, dar nimic din toate acestea nu contează: trebuie să iei aer.

Deși toate aceste comparații se apropie de felul în care se simte un impuls de consum, ele nu surprind cu adevărat cum sau de ce apare. Cea mai mare problemă a faptului că termenul „poftă” este atât de strâns legat de mâncare este că cei mai mulți dintre noi avem control asupra alimentației. În plus, nu este greu să găsești mâncare ieftină. Așadar, indiferent ce imagine legată de mâncare este folosită — înfometarea, starea de „hangry” sau mirosul care stârnește un impuls — totul revine la o chestiune de control. Mâncarea nu este departe, așa că este vina ta că nu ai luat micul dejun și ai decis să mergi la restaurant în ora de vârf.

Însă, datorită popularizării relativ recente a unui anumit fenomen, am în sfârșit o modalitate de a comunica felul în care apare un impuls de consum și nevoia de a răspunde chemării.

Sindromul vibrației fantomă și persoanele cu dependență

Atunci am găsit în sfârșit comparația potrivită. Lucrul pe care majoritatea oamenilor de astăzi îl pot înțelege, cu care se pot identifica și pe care îl pot trăi, totul datorită smartphone-urilor: sindromul vibrației fantomă. Persoanele cu dependență, cele aflate în recuperare și cele fără dependență par să știe deopotrivă cum se simte. Acestea fiind spuse, am găsit ceva care îi ajută pe oameni să înțeleagă cum se simte dependența. Cauza fenomenului nu este cunoscută, dar se bănuiește că are două componente:

1. Folosirea excesivă a telefonului

2. Așteptările care duc la interpretarea greșită a informațiilor senzoriale

În primul rând, folosirea excesivă a telefonului este evidentă, deoarece se pare că o facem cu toții. S-au realizat studii despre sindromul vibrației fantomă care au constatat că oamenii pot avea această experiență după numai o lună în care au purtat telefonul cu ei.

A doua componentă este la fel de fascinantă. Dacă aștepți să te sune o persoană cu care urmează să ieși, ca un angajator să revină după un interviu sau să sosească un colet, creierul tău va interpreta greșit senzații subtile drept vibrația telefonului. Oamenii fac acest lucru indiferent dacă au sau nu telefonul asupra lor, după care apare panica suplimentară: „Unde îmi este telefonul?!” Asta este. Pentru persoanele fără dependență, așa apare un impuls de consum.

Ai putea face orice. Ai putea plimba câinele, juca un joc video, face cumpărături, conduce, merge în drumeție sau picta — orice — și dintr-odată apare o poftă. Nu vrei să îi dai curs, dar, la fel cum mâna îți țâșnește spre buzunar pentru a verifica dacă telefonul chiar sună, o faci inconștient. Trebuie să verifici.

Prietenilor mei fără dependență le spun să petreacă o zi fără telefon și să își amintească faptul că nu îl au înainte să întindă impulsiv mâna după el. De fiecare dată înțeleg. Chiar și pe cei câțiva care mi-au acceptat propunerea îi surprind întinzând mâna după telefon când cineva le cere indicații sau când ne așezăm să luăm prânzul. Gestul este inconștient și poate apărea oricând, deși știi că nu ai telefonul.

Și, din nou, comparația arată cum apare impulsul, nu cum se simte — deși felul în care unii oameni au intrat în panică după ce și-au dat seama că nu au telefonul asupra lor s-ar putea apropia.

Această comparație funcționează în sfârșit pentru mine când încerc să descriu poftele persoanelor fără dependență. Și pune, în sfârșit, capăt replicii care omoară conversația, venită de la acel nesimțit care spune: „E ușor să «nu» faci ceva. Eu nu vreau să sar cu parașuta, așa că nu o fac.” Dacă, de fiecare dată când ai simți o vibrație fantomă, ai intra brusc în panică și ai fi înfometat, atunci ai avea o idee destul de bună despre cum se simt poftele unei persoane cu dependență.