Renunțarea la alcool pentru a-mi salva viața

Îmi amintesc că alcoolul era catalizatorul meu pentru aproape orice activitate. Un meci spontan de fotbal, o seară de film, o petrecere — nu conta ce era, atât timp cât implica băutură. Chiar și munca era, de obicei, doar un mijloc de a-mi asigura bugetul pentru alcool. Probabil că nu ajuta nici faptul că șeful meu de atunci ne recompensa pentru preluarea turelor cumpărându-ne băutură. „Dacă poți prelua tura de vineri a lui Smith, vei primi o vizită de la Zâna Băuturii.” Îmi amintesc că mă lăudam cu acest lucru în fața prietenilor înainte să îmi dau seama că eu ieșeam în pierdere.

Îmi amintesc foarte clar cum eram mahmur, mai ales la serviciu și în special în turele de dimineață devreme, când încercam să îmi trag tricoul de uniformă peste cap la 6:30 și aveam senzația că încerc să stau în mâini pentru a-mi pune pe cap masca uriașă a unei mascote. Îmi amintesc și că ajungeam la serviciu crezând că eram mahmur, când, de fapt, eram încă puțin beat... iar când mahmureala își făcea simțită prezența în jurul prânzului, toți colegii trebuiau să îmi preia sarcinile.

Mai mult decât atât, îmi amintesc că mă simțeam stânjenit. Îmi amintesc că eram nesigur în privința felului în care arătam când eram prins într-o conversație cu cineva. Îmi amintesc că mă simțeam dezgolit când cineva se oferea să îmi ia haina. Îmi amintesc că mă temeam că nu voi fi un interlocutor interesant. Îmi amintesc că orice interacțiune socială îmi provoca anxietate și că foloseam alcoolul pentru a o ține la distanță.

A trecut mult timp până să îmi dau seama că eram mereu anxios, că starea mea nu se îmbunătățea și că nici nu avea să se îmbunătățească până când nu renunțam complet la alcool.

Alcoolul nu oprește anxietatea

Alcoolul nu mi-a amorțit niciodată sentimentele, ci doar a adăugat peste ele un strat de rahat. Acel strat de rahat era, de obicei, partea vorbăreață din mine. Îmi masca gândurile care se succedau rapid în timp ce vorbeam fără oprire, dar, de îndată ce oamenii cu care discutam plecau, anxietatea străpungea stratul alcoolic și se manifesta cu toată forța. Anxietatea îmi spunea imediat că părusem un nemernic egocentric care poate făcuse un comentariu discriminatoriu. Apoi, anxietatea mă îndemna să îi găsesc pe acei oameni și să îmi cer scuze, dar — presupunând că o făceam — după ce îmi ceream scuze și ei plecau, anxietatea revenea pentru a-mi spune că nu mă consideraseră sincer.

Anxietatea mea nu dispărea doar pentru că beam; alcoolul nu făcea decât să îmi reducă durata atenției. Era o formă de evadare, dar nu una prea bună. Consumul de alcool continua să îmi alimenteze anxietatea, indiferent de rezultat. Dacă aveam impresia că mă purtasem urât în stare de ebrietate în fața cuiva, mă simțeam de două ori mai anxios când îl revedeam treaz și beam mult pentru a mă „ascunde”. Dacă mă convinsesem că fusesem sufletul petrecerii când eram beat în fața cuiva, simțeam de două ori mai multă anxietate să beau din nou și să readuc acel tip plin de viață.

Anxietatea nu se oprea. Și am început treptat să înțeleg că, dacă voiam să opresc acea voce interioară care îmi critica fiecare interacțiune, trebuia să schimb ceva.

La început, am încercat să renunț brusc, fără reducere treptată. Am încetat să beau și am mers la o petrecere. Mă simțeam transpirat, mirositor și rău, dar am evitat berea. Am încercat să intru într-o conversație, însă eram concentrat complet asupra faptului că nu trebuia să beau și asupra anxietății mele, care părea imensă. Obrajii îmi ardeau, inima îmi bătea cu putere, iar pielea mă mânca sub cămașă; senzația devenea insuportabilă și eram gata să plec acasă, dar atunci s-a întâmplat ceva. Tipul cu care vorbeam m-a întrebat dacă vreau o bere, iar eu am spus: „Nu, eu nu beau.” Apoi m-a întrebat dacă eram șoferul desemnat, dar i-am mărturisit că nu eram; voiam doar să merg la o petrecere și să încerc să nu beau. Atunci s-au deschis zăgazurile. Mi-a spus o poveste lungă, atentă și utilă despre fratele lui, care renunțase la alcool și își pusese viața în ordine. Dintr-odată nu mă mai îngrijora conversația, nu mă mai preocupa anxietatea și eram complet implicat. Eram absorbit de povestea lui pentru că mă regăseam în ea, dar nici nu țineam predici în mod egocentric; eram un ascultător bun. Am pus întrebări, am cerut lămuriri și i-am acordat întreaga mea atenție.

Când conversația s-a încheiat, eram euforic. Aveam încredere că îmi făcusem un prieten și că învățasem câteva lucruri care să mă mențină motivat. Vocea critică neîncetată din mintea mea a tăcut în drum spre casă, atât de mult încât m-am întrebat dacă îmi petrecusem cu adevărat seara fără să beau. Anxietatea mea dispăruse în acea seară și am dormit mai bine în noaptea aceea decât o făcusem de ani întregi. Nu a fost ultima dată când am simțit anxietate și nici ultima dată când am băut, dar experiența mi-a deschis ochii. Într-o altă seară am încercat să beau o bere și să îi acord cuiva întreaga mea atenție, dar nu am reușit. În schimb, am rămas prea prins în propriile gânduri despre faptul că beam și, prin urmare, nu puteam să acord nimănui respectul cuvenit, deoarece eram prea ocupat să mă critic aspru.

Înfruntă-ți sentimentele

În multe privințe, am descoperit că băutura era modul meu de a amâna confruntarea cu propriile sentimente. Era asemănător cu felul în care cineva poate amâna o sarcină făcând ceva distractiv, deși gândul că încă „are ceva de făcut” rămâne permanent acolo. Alcoolul nu mi-a făcut niciodată anxietatea să dispară, ci doar m-a distras de la ea. După ce am devenit abstinent definitiv, mi-am explorat sentimentele și anxietatea, iar aceasta s-a diminuat încet, dar sigur. Am primit ajutor — prin câteva întâlniri și terapie — însă parcursul către depășirea anxietății a fost unul personal; eu am reușit, nu altcineva și nimic altceva. Iar celor care beau pentru a alunga sentimentele de anxietate le spun să fie atenți la cum se simt, pentru că mă îndoiesc că alcoolul îi ajută.

Renunțarea la alcool mi-a schimbat viața. Mi-a permis să identific exact ce nu funcționa și să confrunt problema direct și m-a ajutat să îmi exprim emoțiile. Acum, când întreb alte persoane cu alcoolism: „De ce bei?”, ajung să aud motive improvizate asemănătoare celor pe care le invocam și eu: „Mă simt anxios la petreceri” sau „Mă tem că nu voi fi interesant,” dar o mare parte din toate acestea este rezultatul stimei de sine scăzute și al nesiguranțelor. Când renunți la alcool și acorzi puțină atenție îngrijirii de sine, ajungi să îți vezi propria valoare. În loc să consolidezi ciclul consumului de alcool, poți fi mândru de faptul că ești abstinent, iar acea mândrie este cea care îți amplifică sentimentul de realizare și stima de sine.

Acum, anxietatea nu mă mai ține pe loc și am relații autentice și semnificative cu oamenii pe care îi cunosc la petreceri și reuniuni.